În ciuda faptului că referitor la subiectul despre care scriu am știut de mult răspunsurile, zilele acestea le-am conștientizat din nou. Aceste întrebări s-au trezit în inima mea în vremea când am scris articolul Smerenie și scandal. A trecut ceva timp de atunci. Totul atunci a plecat de la o melodie care spunea că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici…
În ultima zi a lunii martie am fost cu un grup de tineri în Serbia, localitatea Novi Sad. Pe lângă cetate am vizitat și centrul. Acolo am intrat într-o biserică catolică (cred). M-am uitat de jur împrejur și am văzut diverse ilustrații, majoritatea dorind să reprezinte pe Isus și patimile Sale. Era destul de pustie biserica, doar 3-5 oameni. Am intrat și noi (aproximativ 23 tineri). Mi-am găsit un loc pe o bancă și am stat în liniște. Dintr-o dată m-am plecat pe genunchi și am început să meditez și să mă rog.
Printre altele am spus: Doamne, știu că tu nu ești de găsit doar în acest loc, ci ești peste tot. Dar uite că aici este liniște.. Fac liniște și înlăuntrul meu și Te rog cuprinde-mă cu pacea Ta! În jurul meu era liniște, nici măcar șoaptele nu se auzeau și în momentul următor, liniștea m-a cuprins și pe mine, dar una lăuntrică și… plină de pace.
Ce?
Mi-am dat seama încă o dată că Dumnezeu este Dumnezeu. Că trebuie să Îl las pe El să fie Dumnezeu, așa cum este nu cum vreau eu să fie. El nu este un dumnezeiaș pe care aș putea să îl mut de colo-colo. Dacă ar fi așa, nu ar mai fi Dumnezeul atotputernic, ci El este Acela care mută toate îngrijorările, poverile și păcatele mele. Nu, nu le mută undeva să le văd din depărtare, ci le aruncă în marea uitării să nu mă mai simt condamnat de ele niciodată și să merg pas cu pas înainte spre împlinirea voii Lui în viața mea.
Unde?
Am învățat că Dumnezeu nu preferă nici lemnul, nici ornamentele sau tablourile, nici aurul, nici grandoarea clădirilor din ziua de azi. El se prezintă acolo unde mă aplec eu înaintea Lui. Una peste alta, El se prezintă acolo unde vede inima sinceră care vine înaintea Lui, oricare ar fi locul fizic.
Cum?
Pe parcursul anilor de umblare cu Dumnezeu am încercat deseori să Îl introduc în anumite tipare. Mi-am zis că dacă o dată mi-a ascultat o rugăciune făcută într-un fel, de acum încolo doar așa mă voi ruga. Nu este chiar așa. Repet, contează inima sinceră. Cu El trebuie vorbit direct și personal. Nu cuvintele pompoase Îl onorează, ci smerenia mea!
Când?
Doar în Postul Mare. Ba nu, doar de Crăciun. Ba nu, stai că iar greșesc – am vrut să spun că doar atunci când simți. FALS! Timpul de părtășie cu Dumnezeu trebuie să fie tot timpul, adică și în zilele normale și în Postul Mare și în alte sărbători. Poate scriu ceva cu ce nu ești de acord, dar trebuie să vorbești cu Dumnezeu chiar și atunci când nu simți. Nu tot timpul Îl simți aproape, deoarece ai uitat să-L mai cauți – înțelegi?! Dar dacă-L (re)cauți, cu siguranță Îl vei (re)găsi!
Ce am vrut să subliniez prin cele de mai sus?! – doar câteva idei simple și anume: nu locul, forma, timpul, modul sau orice alt criteriu… nu acestea Îl onorează pe Dumnezeu. El Se prezintă acolo unde este chemat cu sinceritate și se pleacă spre inima smerită. Trestia frântă nu o frânge și nici cenușa nu o stinge. El rămâne credincios!
Nu uita că uneori câștigi, iar alteori înveți – așadar mergi mereu înainte și ridică ochii spre ceruri căci de acolo îți va veni ajutorul! Vei vedea că toate lucrurile bune sau mai puțin bune vor lucra spre binele tău – caută doar fața lui Dumnezeu și pune la o parte timp pentru a sta în prezența Sa!
Flavius Avramescu
